My story

Visez să ajung cineva, să fiu înţeleasă şi iubită de prieteni, iar cel de lângă mine...încă îl mai aştept pe Făt-Frumos şi pe toţi tipii cu care m-am întâlnit, am încercat să îi transform în el. Fiecăruia îi lipsea câte ceva. Primul candidat la postul de Făt-Frumos al meu a fost Alexandru. El era Alex al meu şi a fost ceva foarte aproape de prototip: nu exista nimeni altcineva pentru el în-afara de mine, mă făcea fericită , mă respecta, ţinea la mine şi mă alinta. Toate fetele erau invidioase pe mine; era foarte frumos: blond cu ochişorii albaştri. Îmi plăcea foarte tare de el.. Şi de ce n-am rămas împreună? Păi, toate s-au întâmplat la grădiniţă..

Mi-aş dori foarte mult pe cineva alături de mine, îmi doresc o iubire ca în filme, ceva foarte puternic şi să nu se termine prea curând. De-asta tot caut şi... acum caut cu ce să mă îmbrac...

-Mami, unde îmi sunt blugii ăia noi?

-Ai căutat în dulap? Ţi i-am strâns eu şi i-am băgat acolo. Iar ți-ai lăsat lucrurile aruncate aiurea!

-Mersi mult!

Acum mă duc afară să mă văd cu prietenii. Sunt binedispusă că pot să-mi petrec din nou timp cu Sam, un tip cu care pot vorbi multe şi în prezenţa căruia mă simt foarte bine, în largul meu.

***

-Mai povesteşte-mi despre tine!

-Ce să-ţi mai zic, Sam? Că acum sufăr şi nu-mi vine să cred că cel pe care l-am iubit cel mai mult m-a trădat în halul ăsta? Păi, aşa e... chiar sufăr! Şi nu înţeleg cum poate cineva să fie aşa de prefăcut. Cum a putut să mai zică măcar că mă iubeşte?

-Te-a iubit. Serios! Asta ştiu sigur, dar totul s-a schimbat când a început să umble cu nişte tipi dubioşi care îi băgau numai prostii în cap şi care l-au învăţat numai de rău.

-Da, şi cum Tyler e mai prost s-a gândit că e foarte OK să ai pretenţii de la iubita ta în timp ce tu o minţi că ai nu ştiu ce treabă când de fapt tu te întâlneai cu altele.. Şi când mă gândesc că îmi doream să ne mai împăcăm... Cu o asemenea jigodie...adică l-am iertat odată şi el făcea în continuare. Îşi bătea joc de mine! Ce credea el că o să-i meargă la nesfârşit? Ei bine, nu! Proasta s-a trezit.

-Nu eşti proastă că l-ai iubit şi ai crezut în el... Ai fost doar naivă. Trebuia să cauţi probe în momentul în care ai aflat că se întâlnea şi cu altele şi că după ce pleca de la tine de multe ori se ducea la alta sau dacă tu nu puteai ieşi afară el suna pe alta și se întâlnea cu ea şi fără nicio ruşine venea la tine la geam ca un Romeo amorezat să-ţi spună că te iubeşte...

-Ce iubire... iubire bolnavă... M-a terminat. Credeam că aşa ceva există doar în filme şi că în viaţa reală nu se întâmplă . Te trădează, dar nu te joacă pe degete atât de urât. Am ajuns să cred că poate se schimbă, dar el e foarte prefăcut şi viclean, un foarte bun actor şi nu cred că se poate schimba. Îmi place măcar să cred că m-a iubit cândva..

-Allison, e adevărat, chiar te-a iubit. La inceput te adora, îşi dorea extrem de mult să fii cu el. Şi când ai fost, era cel mai fericit. Ştiu asta că îl vedeam şi mi-a şi povestit. M-a făcut atât de curios să vreau să te cunosc. Dar anturajul l-a schimbat mult. Îi spuneau că doar no o să practice monogamia de la vârsta asta.

-Şi eu? Eu cu ce am greşit? Şi-a bătut joc de sentimentele mele. Îmi zicea că nu mai are baterie şi îşi dădea telefonul pe offline ca să poată asculta muzică în voie fără să îl deranjeze cineva. Nu trebuia să-l sun deloc, dar sunam că simțeam că ceva nu-i în regulă şi că ceva ar ascunde.

-Nu-i adevarat, n-a fost vina ta. Trebuia să fii tratată altfel.

-De ce vreau să-l am? 

-Te înţeleg. Dar gândeşte-te că nu poţi să mai ai o relaţie cu el, că te-ar face şi mai tare să suferi. Şi este normal să îl vrei că a însemnat ceva pentru tine şi e destul de recentă despărţirea.

-De fapt suntem despărţiţi de 3 luni şi mă gândeam că mi-aş dori să mai ies o săptămână cu el să mă prefac că îl cred, doar să mai pot să-l sarut, să mă bucur de braţele lui şi să-l mai am aproape apoi totul să se termine! 

Acest gând a aşternut liniştea între noi, până când eu am întrerupt-o cu un tremur:

-Ce frig s-a făcut, la fel ca în sufletul meu.

Mereu devin melodramatică atunci când sufăr, așa sunt eu teatrală, îmi exprim mai ușor sentimentele.

-Nu-ţi face griji voi fi lângă tine şi dacă vrei pot să te iau în braţe ca să te mai încălzeşti. Poţi să mă consideri un bun prieten.

Alternativa asta suna foarte bine, în fond, nu știu de ce dar ceva mă atrăgea foarte tare la el, era ca și cum știa mereu exact ce să-mi spună sau să facă. Parcă vedea adânc în sufletul meu. Era o senzație atât de profundă că mă speria. Simțeam că vreau să fug, dar mai tare mă apropiam de el. Și mă tot întrebam ce are el de în două zile de când ne cunoaștem m-a făcut să am atâta încredere în el și să-i povestesc tot ce am pe suflet, ce mă macină?

-OK!

S-a dat mai aproape de mine, pe bancă, şi-a desfăcut hanoracul şi m-a primit pe mine acolo, la căldură şi în siguranţă. Era ireal, adică cine mai face așa ceva? Parcă era un fel de cavaler cu o politețe ieșită din tipare.În preajma lui eram mai mereu în stare de șoc.

Tandrețea lui mă amețea, mă făcea să uit de mine. Mă privea, iar eu mă topeam sub privirea lui! Nu își lua ochii de la buzele mele! O, Doamne, mă va săruta iar eu nu știu ce să fac. Aș vrea să mă îndepărtez, dar nu pot! Sunt prinsă în transă. Se apropie de fața mea atât de tare încât îi simțeam respirația fierbinte pe obrazul meu. Întregul meu trup era învăluit de o emoție cum nu am mai simțit niciodată, ceea ce mă făcea să mă întreb dacă l-am iubit cu adevărat pe... cum îl chema? Nici nu reușeam să îmi amintesc numele. Ce mai conta? Acum eram doar eu și Sam. Doar asta conta! S-a retras pentru câteva secunde, momente în care am reușit să iau o gură de aer, ca apoi să mă sărute pe nas.

-De ce ai făcut asta? întreb eu extrem de mirată.

El a ridicat din umeri și a zis: 

-Așa!

E clar, tipul ăsta mă intriga mult de tot. Se poartă atât de diferit. Mă dezmeticesc și îmi reușesc să îmi șterg de pe față zâmbetul acela prostesc și mă retrag din îmbrățișarea lui:

-Mersi. Mi-e mai bine.

S-a distanțat puțin de mine, moment în care îmi blestemam zilele că am deschis gura și mă întrebă:

-Ce vrei să faci mai departe?

-Păi, nu prea știu decât că aștept rezultatele la admitere ca să știu la ce facultate am intrat.

-Și la ce facultate ți-ai dori să intri?

-Nu știu. Știu doar că vreau să fiu studentă la ASE. Ca să am motiv să plec de acasă și să îi fac mândri pe ai mei. Vreau să plec din orașul ăsta, să pot fi liberă, independentă. Apropo, cât e ceasul?

-10:40. Trebuie să pleci?

-Da, cam acum 40 de minute trebuia să plec, dar mai stau că dacă mama nu înțelege de vorbă bună că am și eu vârsta mea și mă fac de tot râsul să intru în casă odată cu copii de 12 ani, nu am ce să îi fac. Vara trecută am reușit să ajung la marea performanță de a mă lăsa afară până la miezul nopții și mai târziu chiar dar nu mai mult de 00:30. Eram în extaz. Am reușit performanța de a o convinge de asta deoarece eram mereu o gașcă de vreo 5-6 din care cel mai mic, vecinul meu, era cu 5 ani mai mic ca mine. Și condiția principală era să stăm în fața blocului. Cea mai frumoasă vară... Dar acum, nu știu ce i-a venit din nou. De parcă nu sunt mai mare cu un an față de vara trecută... Pe tine până la cât te lasă să stai pe afară?

-Până când vreau eu, spuse el cu o doză mică de tristețe în voce.

-Și acesta nu este motiv suficient de fericire supremă, că ai atâta libertate?

-Nu chiar. Nu în condițiile astea.

-Adică? de ce te-ai întristat?

-Păi, ai mei sunt plecați în Italia de 3 ani și ne-au lăsat, pe mine și pe sora mea mai mică, în grija bunicii. Și facem cam ce vrem, dar uneori îmi lipsește să am pe cineva care să mă certe când vin târziu acasă.

-Nu am știut. Nu mai fii trist. 

Nu suportam să-l văd trist, nu pe el, cel care mi-a ridicat moralul de la pământ și mi l-a înălțat sus spre cer. Mi-a readus zâmbetul pe buze, m-a făcut să am din nou chef de viață. M-am dat mai aproape de el pe bancă și l-am cuprins în brațe. Nu a ezitat deloc și imediat a răspuns îmbrățișării mele.

-Mersi, nu am mai spus asta nimănui. E ca și cum nu aș avea părinți. Adică ne sună aproape zilnic, dar e greu să avem grijă de noi, de casă. Bunica e bătrână și bolnavă și nu mai poate nici măcar să mai gătească. Noi facem totul și dacă avem nevoie de bani pentru diverse, părinții ne ceartă mereu că li se pare că cerem prea mult și mereu ne acuză că îi cheltuim aiurea. Dar nu e deloc așa. Ba mai mult eu de vreun an îmi câștig cum pot și banii mei și parcă tot nu sunt mulțumiți. Mă întreb dacă vor fi vreodată.

Și o lacrimă se prelinse ușor pe obrazul lui. Eu i-am șters-o imediat și am alintat obrazul cu pricina. I-am luat ambii obraji în mâini și obligându-l să se uite în ochii mei i-am spus:

-Nu mai plânge! Nu suport să te văd așa.

Îi sărut ambii obraji apoi zic:

-Unde e băiatul vesel pe care l-am cunoscut acum câteva zile?

-Ne știm de fapt de mai demult. Din iarnă.

-Ce vrei să spui? întreb eu mirată.

-Nimic, nu mai contează.

 Am preferat să nu mai insist asupra subiectului văzându-l deja foarte afectat.

-Hai să te duc acasă că se face târziu și mult mai frig.

-Bine. Ne vedem și mâine?

-Sigur. Nimic nu îmi face mai multă plăcere decât să te văd zilnic, să te cunosc mai bine. 

Din nou simțeam melancolie în vocea lui. Cred că are legătură cu părinții lui.